La ce te uiți
Bancul ține un singur obiectiv de 50mm, desfăcut pe șină, ca grupurile lui de lentile și helicoidul de alamă să fie vizibile în loc să stea ascunse într-un tub: grupul din spate, lângă montură, irisul dintre grupuri, grupul din față care călărește pe helicoid. Trage de inelul de focalizare (sau rotește cadranul de pe consolă) și helicoidul înșurubează grupul din față înăuntru sau în afară. Alege f/2, f/5.6 sau f/16 și irisul deschide sau închide conul de lumină care trece. Comută obiectivul pe Asamblat, sau apasă X, și piesele alunecă la loc într-un singur tub.
În fața obiectivului, o foaie de sticlă cu grilă stă la distanța reală de focalizare și taie drept printr-o mică dioramă: un pin la 37cm, o cabană la 55cm și un vârf de munte la 95cm, cele trei opriri la care sar butoanele Prim-plan, Plan mijlociu și Fundal. În spatele obiectivului, la celălalt capăt al șinei, razele cad pe sticla mată a senzorului. Imaginea pe care o arată e cu susul în jos, la fel cum o proiectează mereu un obiectiv real, înainte ca vreo oglindă sau vreun ecran să o întoarcă la loc pentru tine.
Comutatorul Scenă din partea de sus a comenzilor îndreaptă același obiectiv spre încă două subiecte, fiecare cu lecția lui: portretul unui câine, unde zona clară are în jur de un centimetru adâncime, și un port la amurg, unde fiecare lumină în afara focalizării devine o bilă de bokeh.
Planul de focalizare este un plan, nu un punct
Un obiectiv poate aduce în focalizare reală o singură distanță odată. Lumina de la un punct aflat la acea distanță iese din spatele obiectivului ca un con care se închide într-un punct exact pe senzor. Lumina de la orice e mai aproape sau mai departe se închide într-un punct în fața senzorului sau în spatele lui, așa că până ajunge la sticlă s-a deschis la loc într-un disc mic. Asta desenează grila strălucitoare de pe banc: nu o zonă difuză, ci un singur plan plat, care taie scena oriunde îl pune inelul de focalizare. Tot ce e pe acel plan este un punct. Tot ce e în afara lui este un disc, iar discul crește cu cât se află mai departe de plan, în orice direcție.
De ce zona clară e atât de subțire de aproape și cum o deschide diafragma
Focalizează pe pinul de la 37cm și setează diafragma la f/2, iar zona care încă se citește ca acceptabil de clară se întinde de la aproximativ 36,7cm la 37,3cm: abia o jumătate de centimetru adâncime. Închide la f/5.6 și crește la aproximativ 36,3-37,8cm, cam 15mm. Închide și mai mult la f/16 și se întinde la aproximativ 34,9-39,3cm, aproape 44mm, de opt ori zona de la f/2 din același loc. Acesta e tot trucul din spatele închiderii diafragmei pentru o poză macro sau o ședință de produs: obiectivul nu s-a schimbat, doar lățimea conului de lumină pe care îl lasă să treacă, iar un con mai îngust tolerează mai multă distanță de o parte și de alta a planului înainte ca discul lui să crească destul cât să se observe.
Distanța face aceeași treabă fără să atingă deloc diafragma. Mută punctul de focalizare pe vârful de la 95cm și, chiar și la f/2, zona clară are în jur de 4cm adâncime, cam de șapte ori mai mult decât îți dădea același f/2 la 37cm. Nimic atât de aproape de un obiectiv nu se va comporta vreodată ca ceva aflat la 95cm, indiferent ce diafragmă alegi.
Folosește-le pe amândouă deodată și schimbarea e dramatică. Focalizează pe vârful de la 95cm, închide la f/16, iar zona clară se întinde de la aproximativ 81cm la 114cm, cam 32cm adâncime: aproape de șaizeci de ori jumătatea de centimetru cu care ai început la 37cm și f/2. Pe banc, foaia subțire de sticlă se umflă într-un bloc adânc în jurul muntelui.
Ce înseamnă „suficient de clar”
Adâncimea câmpului nu este de fapt o limită, ci o apreciere căreia i s-a dat un număr. Acest banc consideră un disc acceptabil de clar din momentul în care e mai mic decât cercul de confuzie al senzorului, luat aici ca diagonala standard full-frame de 43,27mm împărțită la 1500, adică aproximativ 0,029mm pe senzorul propriu-zis. E aceeași convenție pe care o folosește Calculatorul de adâncime a câmpului, așa că cele două instrumente nu se contrazic niciodată în privința locului unde se termină o zonă.
Poți vedea această apreciere făcându-se chiar pe banc. Focalizează pe pin la f/2 și vârful, aflat cu 58cm mai în spate, ajunge pe senzor ca un disc de aproximativ 2,4mm în diametru, cam 6,6% din lățimea cadrului: suficient de moale ca să se citească dintr-o privire drept neclaritate de fundal. Închide la f/16 fără să atingi focalizarea și același vârf se micșorează la aproximativ 0,3mm, sub 1% din lățimea cadrului. Asta e tot de zece ori cercul de confuzie, așa că bancul îl ține în continuare în afara zonei clare: un munte clar acum, nu o pată, dar vizibil mai neclar decât pinul.
De ce nasul e clar și ochiul e neclar
Comută scena pe Portret și obiectivul e îndreptat spre un câine, suficient de aproape cât să umple cadrul: vârful nasului la 45cm, ochiul apropiat la 50cm, ochiul îndepărtat la 53cm. La distanța aceea, un obiectiv de 50mm la f/2 nu are aproape nimic de dat. Focalizează pe ochiul apropiat și zona clară se întinde de la aproximativ 49,5cm la 50,5cm: cam un centimetru adâncime, pe o față care are 8cm adâncime de la vârful nasului până la ochiul îndepărtat.
Nasul este cel mai apropiat și mai proeminent lucru din cadru, ceea ce îl face un loc ușor în care să cadă focalizarea. Focalizează pe nas și zona clară se află de la aproximativ 44,6cm la 45,4cm, sub un centimetru, cu ambii ochi în spatele ei. Ochiul apropiat ajunge pe senzor ca un disc de aproximativ 0,31mm în diametru, de aproape unsprezece ori cercul de confuzie de 0,029mm, iar ochiul îndepărtat ca un disc de 0,47mm, de șaisprezece ori: un nas clar și doi ochi neclari, iar ochii sunt primul lucru la care se uită oricine. Nici f/16 nu salvează situația: cu focalizarea rămasă pe nas, zona se termină la aproximativ 48,6cm, tot înaintea ochiului apropiat.
Pune focalizarea pe ochi și imaginea se întoarce. Ochiul apropiat devine punctul, iar nasul, aflat la 5cm în fața lui, devine discul de 0,31mm. Ochiul îndepărtat, cu 3cm mai în spate, ajunge totuși ca un disc de 0,16mm la f/2, de peste cinci ori cercul de confuzie, așa că un ochi e clar și celălalt doar aproape. De obicei asta e fotografia mai bună: un nas neclar se citește ca adâncime, un ochi neclar se citește ca o ratare. Ca să-i ai pe amândoi, focalizează între ei, la 51,5cm, și închide la f/5.6: zona clară se întinde acum de la 50cm la aproximativ 53,1cm, adică 3,1cm adâncime, ambii ochi cad în ea (cel apropiat abia), iar nasul rămâne un disc neclar de 0,14mm. Închiderea diafragmei singură nu ajunge: la f/5.6, cu focalizarea tot pe ochiul apropiat, zona se termină la aproximativ 51,5cm, înaintea ochiului îndepărtat. De aproape, locul în care pui zona clară contează mai mult decât cât de adâncă o faci.
Vezi-o pe banc: planul de focalizare pe vârful nasului, cu ambii ochi în spatele lui.
De unde vine bokeh-ul
Bokeh-ul este același disc, doar mai ușor de văzut. Fiecare punct de lumină care nu e pe planul de focalizare ajunge pe senzor ca un disc, iar o lumină mică și strălucitoare pe un fundal întunecat face discul imposibil de ratat. Comută scena pe Port, un port la amurg, și focalizează pe barcă, la 40cm, la f/2: felinarul de la 70cm, cu 30cm în spatele planului, ajunge ca un disc de aproximativ 1,5mm în diametru, peste 4% din lățimea cadrului, iar o lumină aflată cât domul de la 110cm, ca un disc de 2,3mm, peste 6%. Asta e diferența dintre un punct de lumină și o bilă de lumină.
Mărimea discului depinde de două lucruri. Primul este cât de departe se află lumina de planul de focalizare. Focalizează în schimb pe felinar și felinarul se micșorează la un punct, o lumină de la dom, acum la doar 40cm în spatele planului, se întinde doar la 0,7mm, iar barca, aflată cu 30cm în față, crește la 1,4mm. Al doilea este diafragma. Discul este o mică imagine a deschiderii prin care a trecut lumina, așa că se scalează cu acea deschidere: cu focalizarea înapoi pe barcă, închide la f/16 și deschiderea e de opt ori mai îngustă decât la f/2, la fel și discul felinarului: aproximativ 0,19mm, cam o jumătate de procent din lățimea cadrului. Nu mai e o bilă, doar o sclipire, și tot nu e clar: 0,19mm înseamnă mai mult de șase ori cercul de confuzie, așa că bancul încă numără felinarul în afara zonei clare.
Forma vine tot de la diafragmă. O deschidere rotundă face discuri rotunde; un iris cu lamele drepte face un poligon cu câte o latură pe lamă. Obiectivul de pe banc are șapte, așa că discurile lui sunt aproape rotunde la deschidere maximă și devin cu șapte laturi pe măsură ce închizi diafragma.
Vezi-o pe banc: sticla mată focalizată pe barcă la f/2, cu luminile portului din spatele ei transformate în discuri.
Focus bracketing și stivuire
Ecranul din mijlocul consolei conține cinci cadre ale aceleiași scene, focalizate progresiv mai adânc: 33cm, 42cm, 55cm, 72cm și 95cm, fiecare făcut la diafragma pe care ai ales-o. Dă clic pe un cadru și obiectivul se refocalizează la acea distanță. Asta este un focus bracket, secvența pe care o fotografiază de fapt un fotograf de macro sau de produs când o singură diafragmă nu poate pune tot subiectul în zona clară fără ca difracția să înmoaie oricum totul. Software-ul de stivuire păstrează apoi doar regiunea cea mai clară din fiecare cadru și le îmbină într-o singură imagine clară din față până în spate, într-un fel în care nicio expunere singură nu ar reuși.
De unde vine de fapt focalizarea ratată
La o ședință reală, rareori matematica merge prost. Un punct de autofocus se fixează pe un gard în loc de fața din spatele lui. Un subiect se apleacă înainte cele două-trei centimetri pe care îi are la dispoziție un portret la f/1.8 între blocarea focalizării și declanșare. Un corp și un obiectiv nu se pun de acord prea bine unde crede motorul lor de focalizare că e „în focalizare”, iar fiecare cadru cade puțin înaintea sau în spatele planului pe care îl voiai. Nimic din toate astea nu apare ca o poză neclară pe care o poți repara după aceea, ci doar ca o poză păstrată pe care nu ai obținut-o, așezată lângă nouă cadre aproape identice în care ai obținut-o.
Cât de multă lumină trece
Diafragma este mărimea găurii pe care o lasă deschisă irisul. Fotografii o măsoară în trepte: o treaptă întreagă lasă să intre exact jumătate din lumina treptei dinainte, sau dublul luminii treptei de după. Numerele f par egal distanțate, f/2, f/2.8, f/4, f/5.6, f/8, f/11, f/16, dar lumina se scalează cu aria găurii, nu cu lățimea ei, așa că scade ca 1 împărțit la pătratul numărului f. Închide de la f/2 la f/16, șase trepte întregi, și lumina nu scade la o șasea sau la o optime: scade la 1/64. Urmărește sticla mată de la capătul dinspre senzor al bancului în timp ce închizi irisul și asta vezi: aceeași gaură care lărgește sau îngustează zona clară decide și cât de luminoasă începe imaginea, înainte ca timpul de expunere sau ISO să spună ceva.
Timpul de expunere și fanta în mișcare
Timpul de expunere este cât timp are voie senzorul să adune lumina. Trage cursorul de timp de expunere spre dreapta și imaginea de pe sticlă se luminează, o treaptă la fiecare dublare a timpului, iar tot ce se mișcă începe să se întindă, live, înainte să fi făcut ceva. Apasă Fotografiază și obturatorul de plan focal al bancului rulează în slow motion, ca să-l vezi cum lucrează: două cortine traversează cadrul, una deschizându-l și a doua urmărind-o ca să-l închidă la loc. Mai lent de 1/250s, viteza de sincronizare a blițului, prima cortină termină traversarea înainte ca a doua să pornească. Mai rapid de atât, cele două cortine călătoresc împreună ca o fantă îngustă, scanând lumina peste cadru în loc să-l deschidă dintr-odată.
Cât timp obturatorul e deschis, scena continuă să se miște, iar bancul randează întreaga expunere, nu un singur moment, așa că tot ce s-a mișcat se întinde: coada unui câine care dă din ea, bătaia aripilor unei păsări, un pescăruș care traversează portul. Ține aparatul în mână și se adaugă un al doilea fel de neclaritate, o tremurătură prea mică ca să fie observată cu ochiul, dar destul de mare ca să înmoaie o poză cu cât obturatorul stă mai mult deschis. Regula de bază este aproximativ unu pe distanța focală, cam 1/50s pentru obiectivul de 50mm al bancului. Focus Lab îi mai dă puțin joc, așa că tremuratul începe să se vadă la 1/40s și mai lent. Pornește comutatorul Trepied și dispare, lăsând doar ce face subiectul însuși.
ISO: mărești volumul, nu lumina
Diafragma și timpul de expunere controlează amândouă cât de multă lumină ajunge de fapt pe senzor. ISO nu: vine după, amplificând semnalul pe care senzorul l-a adunat deja, la fel cum mărirea volumului la o înregistrare slabă nu adaugă nimic ce nu era acolo înainte. Mărește ISO și poza devine mai luminoasă, dar zgomotul, grăuntele și punctele din zonele plate ale unei poze, crește și el, pentru că amplificatorul întărește un semnal construit din mai puțini fotoni pentru aceeași luminozitate. Pe banc, zgomotul abia se vede înainte de aproximativ ISO 3200 și devine evident la ISO 12800. ISO este ultima pârghie de tras, utilă după ce diafragma e deja deschisă cât se poate și timpul de expunere e deja cât de lent poți ține în mână sau cât îl permite subiectul.
Triunghiul expunerii și cadranul aparatului
Diafragma, timpul de expunere și ISO formează triunghiul expunerii: schimbi unul și, ca să păstrezi aceeași luminozitate, unul dintre celelalte două trebuie să se miște pe măsură. Cadranul de moduri al bancului imită un aparat real. În M, manual, implicit, setezi tu toate trei și fiecare schimbare se vede imediat pe imagine. În A, prioritate de diafragmă, alegi tu diafragma și aparatul calculează timpul de expunere. În S, prioritate de timp, alegi tu timpul de expunere și aparatul calculează diafragma. Un exponometru citește cât de departe e rezultatul, de la -3 trepte, prea întunecat, până la +3, prea luminos.
Compromisurile sunt reale, nu doar cifre. În camera portretului luminat cu lampă, la EV 7 și ISO 400, f/2 îți dă fără efort un timp de 1/125s. Închide la f/16 pentru o zonă clară mai adâncă și exponometrul cere acum 1/2s, șase trepte mai lent și mult dincolo de ce poate ține o mână fermă. În manual, imaginea pur și simplu se întunecă cu șase trepte până când dai lumina înapoi; modul A ți-ar da acel timp de o jumătate de secundă fără să crâcnească. Soluția e un trepied sau să dai o parte din acele trepte înapoi prin ISO, nu prin timp de expunere. Valea în soarele de după-amiază rareori mușcă așa: la EV 14, f/16 încă fotografiază la 1/60s. Portul la amurg e la EV 4 și pornește la ISO 1600: f/2 reușește încă un 1/60s din mână, f/5.6 coboară la 1/8s, iar f/16 cere o secundă întreagă, din nou teritoriu de trepied.
Întrebări frecvente
Este singura distanță de la obiectiv care se proiectează pe senzor ca un punct real. Un obiectiv poate focaliza doar la o distanță odată, așa că planul de focalizare este acea distanță întinsă plat peste întreaga scenă. Tot ce e mai aproape sau mai departe ajunge pe senzor ca un disc mic, nu ca un punct, iar asta măsoară adâncimea câmpului.
Pentru că doar planul de focalizare este vreodată cu adevărat clar. Tot restul din cadru este redat ca un disc de neclaritate a cărui mărime crește cu distanța față de acel plan, iar un disc destul de mic rămâne sub limita de rezoluție a ochiului și se citește totuși ca clar. Toleranța asta are un nume, cercul de confuzie, și din ea se construiește orice cifră de adâncime a câmpului.
Nu. Diafragma nu mută niciodată planul de focalizare, asta face doar inelul de focalizare. Ce schimbă diafragma este cât de repede crește un disc pe măsură ce te îndepărtezi de acel plan: o diafragmă largă, ca f/2, lasă să treacă un con gros de lumină, așa că discul crește repede și zona clară e subțire. O diafragmă îngustă, ca f/16, lasă să treacă un con subțire, așa că discul crește încet și zona clară e mult mai adâncă de o parte și de alta a aceluiași plan.
Planul de focalizare este o singură distanță: singurul loc în care un obiectiv este de fapt focalizat. Adâncimea câmpului este intervalul de distanțe din fața și din spatele acelui plan al căror disc de neclaritate e încă destul de mic ca să-l numești clar. Un plan, un număr; adâncimea câmpului, o zonă construită în jurul lui din diafragmă, distanța focală și cât de departe se află planul însuși.
Pe ochi. De aproape, zona clară e minusculă: cu un obiectiv de 50mm la f/2 și ochiul la 50cm, are cam un centimetru adâncime, așa că focalizarea pe nas, cu câțiva centimetri mai aproape, lasă ochii vizibil neclari. Focalizează pe ochiul cel mai apropiat, iar dacă ai nevoie de ambii ochi clari, focalizează între ei și închide puțin diafragma: în portretul din Focus Lab, 51,5cm la f/5.6 îi prinde pe amândoi.
O bilă de bokeh este discul de neclaritate al unei lumini aflate în afara focalizării. Crește cu lățimea diafragmei și cu distanța luminii față de planul de focalizare, așa că o diafragmă largă și o lumină departe în spatele subiectului fac bile mari, iar închiderea diafragmei le micșorează spre o sclipire. Forma lui este forma diafragmei: rotundă când irisul e complet deschis și un poligon cu câte o latură pe lamă când lamele drepte îl închid.
Un obiectiv îndoaie lumina care trece printr-un singur punct din apropierea centrului său, așa că o rază care pleacă din partea de sus a unei scene ajunge să se încrucișeze spre partea de jos a imaginii, iar o rază din stânga ajunge în dreapta. Așa formează un obiectiv o imagine, pe o sticlă mată, pe film sau pe un senzor digital. Vizorul unui aparat sau o previzualizare pe ecran o întoarce apoi la loc pentru tine, optic, cu o oglindă și o pentaprismă, sau în software.
Diafragma, timpul de expunere și ISO decid împreună cât de luminoasă e o poză: triunghiul expunerii. Schimbi unul și, ca să păstrezi aceeași luminozitate, unul dintre celelalte două trebuie să se mute ca să compenseze. Deschizi diafragma, încetinești obturatorul sau mărești ISO și poza devine mai luminoasă; îngustezi diafragma, accelerezi obturatorul sau scazi ISO și devine mai întunecată.
O diafragmă mai mică, un număr f mai mare, e o gaură mai mică, iar o gaură mai mică lasă să treacă mai puțină lumină: închiderea de la f/2 la f/16 reduce lumina la 1/64. Ca să ajungi la aceeași luminozitate, senzorul trebuie să adune lumină mai mult timp, de aceea modul prioritate de diafragmă încetinește obturatorul de fiecare dată când închizi diafragma. În camera portretului din Focus Lab, asta înseamnă că timpul coboară de la 1/125s la f/2 la jumătate de secundă la f/16.
Ca regulă de bază, aproximativ unu pe distanța focală: cam 1/50s pentru un obiectiv de 50mm. Focus Lab îi mai dă puțin joc, așa că tremuratul din mână începe să se vadă la 1/40s și mai lent. Un trepied elimină complet tremurul, de aceea Focus Lab te lasă să pornești unul înainte să fotografiezi.
Da. ISO amplifică semnalul pe care senzorul l-a adunat deja, în loc să adune mai multă lumină, așa că aceeași amplificare care luminează poza întărește și zgomotul, grăuntele și punctele vizibile în zonele plate. În Focus Lab, zgomotul abia se vede sub aproximativ ISO 3200 și se vede clar la ISO 12800.
Sunt moduri de expunere. M înseamnă manual, implicit în Focus Lab: setezi tu diafragma, timpul de expunere și ISO. A este prioritate de diafragmă: alegi tu diafragma și aparatul calculează un timp de expunere potrivit. S este prioritate de timp: alegi tu timpul de expunere și aparatul calculează diafragma. Un exponometru arată cât de departe e rezultatul de o expunere corectă, de la -3 trepte la +3.
Da. Fără cont, fără înregistrare, iar tot ce e pe banc rulează în browserul tău.
Apoi lasă imagic să găsească cadrele care au nimerit de fapt planul
imagic evaluează fiecare poză dintr-o ședință după claritate, expunere, zgomot, compoziție și detalii, local pe computerul tău, fără să încarce nimic, și alege automat cadrul cel mai clar din fiecare rafală. Probă gratuită de 500 de exporturi, fără card.